Floare albastra - plan comentariu

Morometii plan

O scrisoare pierduta - plan de personaje

Baltagul - Roman Traditional

Romanul ”Baltagul” a apărut în 1930 și face parte ca și volumul ”Hanul Ancuței” din a doua etapă a creației sadoveniene. Acesta a apărut într-o perioadă în care romanul modern (de analiză) și cel tadițional (de creație) coexistau cu succes. Specific lui Sadoveanu este fiorul melancolic, nostalgic de odinioară.

Specifică romanului tradițional, tema principală este cea socială: satul moldovenesc de la munte la începutul sec. 20, alfat la limita dintre civiliația arhaică și cea modernă. Datorită stratificării planurilor narative și a deezvoltării aple a conflictelor, poate aborda și tema vieții și a morții, a iubirii, a datoriei, a inițierii.

Titlul
(Baltagul cuvânt provenit din latină ”labrys” - labirint -1.exterior|geografic
                                                                                       -2.interior|amintirile femeii)
Titlul situează întreg universul cărții sub simbolul dualității: baltag, topor cu două tăișuri este și unealtă și armă, figurând simbolic viața și moartea. Drumul Vitoriei, de viață și de moarte, se desfășoară nu numai într-un spațiu geografic real ci și într-unul lăuntric, unde ea trebuie să ia decizii importante.

Particularitățile structurale sunt tipice romanului tradițional: contrucție închisă, caracterizată prin echilibru epic, continuitate. Tehnicile narative sunt clasice: cronologia faptelor, tehnica înlănțuirii secvențelor narative, cu inserția unor episoade retrospective.

Incipitul este clasic, romanul fiind o extensie epică a baladei ”Miorița” și are rolul de a fixa întreaga operă într-un context mitic. Legenda întemeierii neamului anticipează portetul moral al muntenilor, realizat în prima parte și validat ulterior prin cel individual al Vitoriei Lipan. Finalul este închis, astfel universul creat cacpătă configurația sa specifică : o lume închisă în sine, retrasă, unde morala tuturor triumfă asupra moralei individuale. (N. Manolescu) Astfel Vitoria îl înmormântează creștinește pe Nechifor Lipan, îi pedepsește pe ucigași forțându-l pe Bogza să-și mărturisească fapta și se întoarce la viața ei obișnuită, la familie și copii.

Naratiunea se face la persoana a treia, naratorul omniprezent si omniscient reconstituie, in mod obiectiv, prin tehnica detaliului si observatie, lumea satului. Structural, romanul este alcatuit din 16 capitole, organitae in trei parti: l-caracter expozitiv (cap 1-6), avand-o in prim plan pe Vitoria care isi asteapta sotul plecat sa cumpere oi, la Dorna, dar intarzie nejustificat de mult. Avand vise premonitorii (Lipan cu spatele la ea trece un rau) si crezand in superstitii (cocosul a cantat spre poarta) Vitoria se pregateste pentru a pleca in cautarea lui (spiritual prin purificare si practic prin finalizarea treburilor gospoddaresti).
                                                 ll-caracter dinamic (cap 7-12) si dezvaluie calatoria Vitoriei care doreste sa refaca traseul sotului sau.
                                                 lll- reprezentata de momentul infaptuirii actului justitiar si restabilirea echilibrului.

Actiunea romanului curge liniar, intamplarile fiind ordonate logic si cronologic. Spatii determinate, reale - Magura Tarcaului pana in tinutul Dornelor si intr-o durata reala de aproximativ jumatate de an- din toamna pana in primavara. Structura narativa este echilibrata cu planuri bine delimitate si conflicte puternice. Viziunea artistica asupra lumii este ilustrata prin existenta a trei planuri: prim-planul este cel al existentei individuale si familiei, fiind unul epic urmareste calatoria Vitoriei si dinamizat de un conflict exterior de interese care a adus moarte sotului ei. Al doilea este cel a existentei comunitatii de oieri ce surprinde o lume arhaica, planul fiind focalizat asupra unui personaj colectiv. Existenta muntenilor este incadrata in planul mitic, prin credinta lor in legende, mituri, superstitii.

Personajele romanului sunt tipologice, surprinse unilateral, din perspectiva naratorului obiectiv. Vitoria Lipan si sotul ei sunt reprezentativi pentru profilul moral si modelul comportamental al personajului colectiv. Evolutia lor epica este previzibila.

Vitoria Lipan este personajul care apare in toate scenele si prin intermediul caruia se configureaza actiunea. Aceasta este reprezentatica pentru femeia de la munte care are grija de familie, gospodarie, face negot si crede mereu in Dumnezeu si traditii. In ipostaza de sotie este un model de iubire si devotament. Desi absent, portetul lui Nechifor este conturat prin intermediul amintirilor ei sau in evocarile frecvente in care apar detalii legate de acesta. Reprezentativ mediului pastoral atat prin vestimentatie, pastrarea traditiilor si trasaturi morale (harnic, curajos, aprig la minte) portretul lui Nechifor dobandeste un relief puternic amintind de eroii de balada sau mituri. O alta ipostaza a Vitoriei este cea de mama care isi creste copiii singura, avand grija ca acestia sa cunoasca obiceiurile , valorile morale si traditiile. Aceasta este alaturi de Gheorghita in calatoria lui initiatica (refacerea drumului parcurs de Nechifor) si incearca sa ii ofere un viitor Minodorei aranjandu-i o casatorie, nefiind de acord cu fiul dascalitei si cu dorinta fetei de a-si schimba infatisarea. Vitoria este mai aspra cu aceasta si-i sanctioneaza drastic dorintele de emancipare (”iti dau eu tie valt si bluza..iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau”), dar mai toleranta cu Gheorghita intrucat este baiat si-i aminteste de sotul ei in tinerete, al carui nume il poarta. Chiar numele celor trei (Vitoria, Gheorghita si Nechifor) sunt sugestive, conoteaza biruinta asupra raului, ei formand o familie de initiati.

Modul principal de expunere este naratiunea in care sunt inserate scene descriptive,
monologuri sau dialoguri. Perspectiva este apecifica traditionalismului: obiectiva (par derriere).

In concluzie, in romanul Baltagul este dezvaluita viziunea obiectiva asupra unei societati arhaice, pastratoare de traditii si surprinde o intamplare realista pusa pe baza unui scenariu politist. G Calinescu insusi o compara pe Vitoria cu Hamlet, cu un detectiv, iar, prin dorinta de a-i pedepsi pe ucigasi cu Antigona lui Sofocle sau Anca din drama ”Napasta” de I.L. Caragiale.

Floare albastră

                                                            Floare albastra, 

                                                                  Mihai Eminescu

                                                                                           poezia

Natura si iubirea sunt teme greu separabile in creatia eminesciana ceea ce a determinat sa fie considerate ”un topos etern”, spatiul poetic primind conotatii filosofice si umplandu-se de emotii profunde. Poezia ”Floare albastra” a aparut in 1873 in revista ”Convorbiri literare” fiind considerata o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete. Ca specie literara este o idila cu dialog (”egloga”), dar care contine concentrat marea problematica a Luceafarului si a scrisorilor inchinate dragostei. Criticul literar Vladimir Streinul o considera chiar o poezie nucleu a romatismului eminescian, poetul roman pornind de la motivul europen al florii albastre pe care il dezvolta, insa, intr-un mod propriu. Viziunea romantica este sustinuta de tema si motive literarem de atitudinea poetica si interferenta mai multor specii literare (idila, meditatia, elegia).

Titlul contine motivul romantic de larga circulatie europeana. Pentru Novalis floarea albastra insemna iubire absoluta, dincolo de moarte, iar pentru Leopardi ea reprezenta dorinta de a naufragia in infinit. Pentru Eminescu, floarea simbolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite ca vraja, iar albastrul este culoarea idealului. Ca structura discursul liric se organizeaza in jurul mai multor opozitii masculin/feminin, eternitate/moarte, abstract/concret, vis/realitate, aproape/departe, atunci/acum. Compozitia romanticca a poeziei cuprinde patru secvente poetice simetrice, dar inegale ca intindere, in care alterneaza doua planuri (cosmic si terestru), de fapt confruntandu-se doua ipostaze ale cunoasterii. Ca in lirismul cu masti, eul liric imprumuta pe rand cele doua ipostaze, el/ea, intr-un dialog al eternului cu efemerul. Simetria celor patru secvente este sustinuta de monologul liric al fetei punctat de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului.

Prima secventa (strofele 1-3) infatiseaza lumea lui, o lume rece, a ideilor, fata de care monologul fetei ia forma reprosului. Tonul adresarii este familiar, dar adverbul initial ”iar” sugereaza o ipostaza repetata a barbatului care provoaca nesiguranta ”iar te-ai cufundat in stele si in nori si ceruri-nalte”. Universul spiritual in care geniul este izolat, e redat prin metafore ”rauri in soare”.  domeniul cunoasterii este sugerat prin sintagmele ”intunecata mare” (misterul genezei), metafora ”campiile asire” (universul de cultura) si ”piramidele-nvechite” (civilizatia egipteana). Avertismentul final al fetei  ”nu cata in departare/ fericirea ta, iubite”, desi rostit pe un toon sagalnic, contine un adevar-implinirea umana se realizeaza doar prin iubire in lumea terestra.

A doua secventa poetica, strofa a patra, constituie meditatia barbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea starii de spirit ”eu am ras, n-am zis nimica”, prin verbe la perfect compus, integreaza cugetarea intr-o rama in cadrul unei alte povesti a barbatului.

Cea mai ampla secventa poetica, a treia (5-12) debuteaza direct cu chemarea fetei in lumea ei. (”Hai in codrul cu verdeata”). Refacerea cuplului adamic necesita un spatiu ocrotitor si un timp sacru, astfel motivul codrului este ales din nou. Cadrul natural este compus apoi din motive romantice frecvente in lirica eminesciana (izvorul, stanca, bolta, luna)natura capatand aspectul unui spatiu nealterat de prezenta umana avand atributele salbaticiei. Idealul de iubire se proiecteaza astfel intr-un adevarat paradis terestru, cu o vegetatie abundenta, iar caldura zilei este o rezonanta cu pasiunea chemarii. Femeia insasi pare o aparitie de basm ”mi-oi desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dansul gura” sagalnica si senzual naiva. Chemarea la iubire organizeaza aceasta secventa poetica intr-un adevarat scenariu erotic, cu mai multe etape, prelungit si dincolo de codru, pana in fata portii, cuplul fiind apaat de intunericul noptii. Se remarca aici limbajul colocvial, tonul sagalnic, verbele la viitorul popular, dar si la modul conjunctiv, care dau chemarii un ton de sinceritate, dar proiecteaza in viitor visul de iubire. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia adreseaza chemarea ca aspiratie spre refacerea cuplului adamic, in timp ce eul poetic pare condamnat la singuratate si neputinta de a regasi paradisul pierdut.

Ultimele doua strofe reprezinta secventa poetica finala si se constitue intr-o alta meditatie a barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza in amintire. Se observa detasarea masculina si asumarea sentimentului de tristete, ceea ce alimenteaza contrastul dintre vis si realitate, concentrat in versul final ”totusi este trist in lume”.  Tot in aceasta secventa se observa o trecere de la concret la abstract prin evolutia de la epitet la metafora si apoi la simbol, prin care este sugerata persoana iubita. De exemplu, apelativele la adresa acesteia se modifica de la ”mititca” (iubirea ca joc), la ”dulce floare” (asumarea iubirii, pasiune), urmata de ”dulce minune” (iubirea ca mister al vietii) pana la chemarea nostalgica din final ”floare albastra, floare albastra”, semnificand idealul de iubire.

In concluzie, prin dezvoltarea unui motiv romantic european, intr-o viziune proprie, poezia ”Floare albastra” este o capodopera a romantismului eminescian din perioada de tinerete, purtnad insa, in germene, marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in ”Luceafarul”.

Moara cu noroc - nuvela realist-psihologica

                                Moara cu noroc

Opera moara cu noroc scrisa de Ioan Slavici este o nuvela realist-psihologica in care dimnesiunea psihologica vizeaza personajele dintr-o perspectiva obiectiva. Viziunea despre lume a scriitorului ardelean este in conformitate cu principiile morale ale vremii, Slavici prezentand in acelasi timp societatea traditionala in spiritul junimist, dar si cu orientarile curentului realist prin crearea unui cadru, a unei intamplari si a unor personaje ce reflecta realitatea vremii.


Tema - doua perspectiva complementare  - sociala (dorinta lui Ghita de a-si depasi statutul social)
                                                                   -psihologica moralizatoare (consecintele lacomiei si ale obsesiei pentru bani)
Nuvela prezinta astfel un conflict interios trait de Ghita, acesta pierzandu-si increderea in pragmatismul sau si, mai apoi, in familia, asociat cu un conflict exterior, social si etic.

Titlul sugereaza prin cuvantul ”moara” dorinta lui Ghita de a prospera. Numele locului unde se petrece actiunea accentueaza impactul pe care il are mutarea la han asupra caracterului si vietii hangiului. Cuvantul ”noroc” ironizeaza deznodamantul tragic al nuvelei, moara macinand destinul familiei.

Detaliile spatio temporale plaseaza actiunea intr-un spatiu real, transilvanean. Timpul desfasurarii actiunii este a doua perioada a secolului al XIX lea. Prin aceste detalii Slavici ofera o viziune traditionalista asupra societatii romanesti, realizand o critica la adresa omului lacom.

Incipitul - prolog- relatiile din familie

              - imaginea initiala a lui Ghita si a morii

              -dialogul dintre Ghita si soacra dezvaluie viziunea autorului despre lume, soarta percepe banul ca sursa de nenorocire. Viziunea ei este traditionalist-conservatoare: destinul sa ramana nemodificat si omul sa se multumeasca cu ce are.

               -mutarea la han e initial o decizie buna. Prosperitate, viata mai buna etc.

Totul se schimba cu venirea Samadaului. Initial Ghita nu doreste sa ii ofere informatii si pastreaza o distanta fata de acesta. Interventia soacrei si modul in care aceasta il prezinta pe Ghita ii dezvalui Samadaului sabiciunile acestora: familia. Din momentul in care Lica ii ofera bani, lacomia latenta a lui Ghita devine vizibila. Lica devine modelul omului ce are toate defectele societatii, iar hangiul viitorul avar, fara limite.

Pe parcurs, temandu-se de amenintarile Samadaului, Ghita cumpara arme, caini, angajeaza o sluga. Informatiile pe care i le furnizeaza Samadaului vor fi folosite pentru jefuirea arendasului si uciderea unei vaduve si a fiului ei. Conflictul nuvelei incepe sa se contureze pe plan interior, important fiind momentul in care Ghita contientizeaza schimbarile din viata sa si le accepta, cautand justificare pentru faptele sale.

Degradarea casniciei provine din orgoliul barbatului de a nu parea slab in fata sotiei si de a pastra imaginea unui om cinstit pentru copii sai. El devine tot mai inchis in sine si se indeparteaza de familie, devenind rece fata de Ana si copii. Astfel, autorul evidentiaza modul in care setea de bani destrama o familie, in ciuda dorintei hangiului de a le oferi un trai mai bun.

 Momentul in care degradarea hangiului este cel mai usor vizibila este in preajma procesului Samadaului cand depunde marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Ghita constientizeaza ca a pierdut respectul Anei si nu mai este un tata model. Disperat, decide sa intrerupa intelegerile cu Samadaul.Prin modul in care Ghita realizeqaza greselile facute, Slavici scoate in evidenta aspectul tragic al intamplarilor, sustinandu-si viziunea asupra lacomiei: omul incatusat de dorinta de avutie este predestinat suferintei.

Prin alierea cu Pintea, Ghita face o ultima incercare de a deveni cinstit. In preajma Pastelui, soacra si copii pleaca la oras, dar el considera ca are nevoie de Ana, lasand-o la han. In acest ultim ceas, accepta banii de la Lica, dezvaluind iar adevaratul sau caracter.

O scena semnificativa este momentul in care Ghita isi constrange sotia sa danseze cu Lica. Imaginea se focalizeaza pe cei trei, dezvaluind reactiile fiecaruia. In ochii Anei, Samadaul este umanizat, incepe sa ii vada partile bune. Acesta, din atitudinea femeii, ii intelege slabiciunile. Pe de alta parte, Ghita ii priveste pe cei doi, urmand ca, mai apoi, sa o ucida pe Ana din gelozie. Omul lui Lica, Raut il va ucide la randul sau pe Ghita. Din orgoliul de a nu fi prins si pedepsit pentru faptele sale, Samadaul se sinucide. Acest deznodamant ofera simetrie operei, crucile de pe drumul spre moara, amintite in incipit, prevestind mortile. Astfel, autorul reafirma credinta intr-un destin tragic al tuturor avarilor si evidentiaza faptul ca toti oamenii implicati direct in intelegerile dintre Ghita si Lica au avut de suferit. Moara insasi aarde, focul avand rol purificatol. Batrana revine la han, si vazand cele intamplate, afirma ca aceea le-a fost soarta si ca viata merge inainte.

In concluzie, Ioan Slavici construieste in opera sa o fresca a societatii in care acesta a trait, cu scopul de a scoate in evidenta viciile umane, pentru a contribui la corectarea acestora.

                                       

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

                                                                                                   Poezia

Modernismul reprezinta o schimbare in arta si literatura secolului al XX-lea, caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor principii noi de creatie. In felul acesta modernismul include curentele artistice novatoare precum : simbolismul, expresionismul si suprarealismul.

Poezia scrisa de Lucian Blaga este asezata in fruntea primului sau volum ”Poemele lumii”, si face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii interbelice. In viziunea lui Blaga lumina are mai multe conotatii, de la viata si vitalism pana la iubire, cunoastere si chiar divinitate.

Tema este artistul si relatia sa cu lumea. Totodata aceasta este si una filosofica, specific modernismului, descriind prin metaforele ”lumina mea” si ”lumina altora” cele doua tipuri de cunoastere specifice universului filosofic blagian. Astfel, poetul plaseaza in opozitie atitudinea poetica de potentare a misterelor universului - cunoasterea luciferica fata de intentia de a explica lumea intr-un mod rational, cunoasterea paradisiaca. Cunoasterea lumii in planul creatiei este posibila doar prin iubire, implicare afectiva si daruire. (Eu nu strivesc.../Caci eu iubesc...).

Titlul este o structura ampla, enuntiativa, care defineste raportul artist-univers. Plasarea initiala a pronumelui ”eu”, marca a eului liric subiectiv, corespunde influentelor expresioniste, exprima atitudinea poetului-filozof de protejare a misterelor lumii. Verbul la forma negatica dezvaluie refuzul cunoasterii de tip rational si dorinta de cunoastere luciferica, poetica. Metafora revelatorie ”corola de minuni a lumii”, imagine a perfectiunii, semnifica prin ideea de cerc, misterele universale pe care poetul le protejeaza si le va iubi mereu.

Din punct de vedere compozitional, discursul poetic este construit ca un monolog liric confesiv, nu este structurat strofic, folosindu-se tehnica ingambamentului, caracteristica formala a poeziei moderne. Continutul este organizat in trei secvente bazandu-se pe ”lumina mea” si ”lumina altora” sau pe cele doua moduri de cunoastere. Titlul este reluat ca prim vers iar sensul sau este imbogatit de lantul de metafore, urmand a fi intregit de ultimul vers. (Eu nu strivesc.../caci eu iubesc si flori, si ochi, si buze, si morminte) Termenii enumeratiei devin teme majore ale creatiei poetice, imaginate ca petalele unei corole ce adaposteste tainele universului: flori- viata, frumosul, ochi-cunoasterea, buze-iubirea, rostirea, morminte-marea taina a mortii.

Primele cinci versuri alcatuiesc prima secventa care detaliaza relatia eu-univers. Continutul de idei se organizeaza pe un scenariu al calatoriei initiatice: fiinta are revelatia unor intruchipari concrete ale miracolului vietii si ale misterelor mortii, pe care nu vrea sa le destrame. Atitudinea eului este redata prin verbe cu forma negativa (nu strivesc, nu ucid), iar tainele descoperite sunt redate prin ponderea de metafore specifice modernismului.

Secventa a doua detaliaza un alt mod de cunoastere, cea paradisiaca. Aceasta este figurata poetic de metafora ”lumina”altora si se asociaza cu verbul ”sugruma” care, prin sensul sau, denota ca incercarea de a intelege si a denumi tainele lumii reprezinta un mod de distrugere. Cunoasterea luciferica pentru care opteaza poetul este comparata cu lumina selenara. Lumina lunii dezvaluie partial misterele lumii, in acord cu atitudinea creatorului care vrea sa le protejeze (asa imbogatesc si eu intunecata zare). Se observa crearea unui camp semantic al misterului configurat prin termeni ca ”intunecata zare”, ”sfant mister” si intregit de contructii lexicale realizate cu prefixul de negatie ”ne-nteles, nepatruns”. Se sugereaza astfel ca actul de creatie aprofundeaza misterele, nu le dezvaluie.

(tot ce-i neinteles se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari)

Finalul poeziei constituie o a treia secventa, cu rol concluziv, exprimata prin raportul de cauzalitate ”caci”. Cunoasterea poetica este un act de contemplatie (tot se schimba sub ochii mei) si de iubire (caci eu iubesc...). Aceasta ultima secvenra defineste prin opozitie cunoasterea luciferica. Prin conjunctia adversativa ”dar” se stabileste raportul eu-altii.

De asemenea forma moderna a poeziei reprezinta o eliberare de rigorile clasice, o cale directa de transmitere a ideilor si a sentimentelor. Principala inovatie a lui Lucian Blaga, la nivelul limbajului, o reprezinta metafora, atat cea revelatorie (corola de minuni) cat si cea plasticizata (vraja napatrunsului ascuns). Se identifica deci, predispozitia poetului catre metaforizare, trasatura a liricii moderne care confera limbajului poetic ambiguitate.

In concluzie, poezia este o arta poetica moderna prin valorificarea unor elemente specifice expresionismului: relatia fiintei cu universul din jurul sau, cultivarea misterelor si caracterul subiectiv al discursului.