Floare albastră

                                                            Floare albastra, 

                                                                  Mihai Eminescu

                                                                                           poezia

Natura si iubirea sunt teme greu separabile in creatia eminesciana ceea ce a determinat sa fie considerate ”un topos etern”, spatiul poetic primind conotatii filosofice si umplandu-se de emotii profunde. Poezia ”Floare albastra” a aparut in 1873 in revista ”Convorbiri literare” fiind considerata o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete. Ca specie literara este o idila cu dialog (”egloga”), dar care contine concentrat marea problematica a Luceafarului si a scrisorilor inchinate dragostei. Criticul literar Vladimir Streinul o considera chiar o poezie nucleu a romatismului eminescian, poetul roman pornind de la motivul europen al florii albastre pe care il dezvolta, insa, intr-un mod propriu. Viziunea romantica este sustinuta de tema si motive literarem de atitudinea poetica si interferenta mai multor specii literare (idila, meditatia, elegia).

Titlul contine motivul romantic de larga circulatie europeana. Pentru Novalis floarea albastra insemna iubire absoluta, dincolo de moarte, iar pentru Leopardi ea reprezenta dorinta de a naufragia in infinit. Pentru Eminescu, floarea simbolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite ca vraja, iar albastrul este culoarea idealului. Ca structura discursul liric se organizeaza in jurul mai multor opozitii masculin/feminin, eternitate/moarte, abstract/concret, vis/realitate, aproape/departe, atunci/acum. Compozitia romanticca a poeziei cuprinde patru secvente poetice simetrice, dar inegale ca intindere, in care alterneaza doua planuri (cosmic si terestru), de fapt confruntandu-se doua ipostaze ale cunoasterii. Ca in lirismul cu masti, eul liric imprumuta pe rand cele doua ipostaze, el/ea, intr-un dialog al eternului cu efemerul. Simetria celor patru secvente este sustinuta de monologul liric al fetei punctat de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului.

Prima secventa (strofele 1-3) infatiseaza lumea lui, o lume rece, a ideilor, fata de care monologul fetei ia forma reprosului. Tonul adresarii este familiar, dar adverbul initial ”iar” sugereaza o ipostaza repetata a barbatului care provoaca nesiguranta ”iar te-ai cufundat in stele si in nori si ceruri-nalte”. Universul spiritual in care geniul este izolat, e redat prin metafore ”rauri in soare”.  domeniul cunoasterii este sugerat prin sintagmele ”intunecata mare” (misterul genezei), metafora ”campiile asire” (universul de cultura) si ”piramidele-nvechite” (civilizatia egipteana). Avertismentul final al fetei  ”nu cata in departare/ fericirea ta, iubite”, desi rostit pe un toon sagalnic, contine un adevar-implinirea umana se realizeaza doar prin iubire in lumea terestra.

A doua secventa poetica, strofa a patra, constituie meditatia barbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea starii de spirit ”eu am ras, n-am zis nimica”, prin verbe la perfect compus, integreaza cugetarea intr-o rama in cadrul unei alte povesti a barbatului.

Cea mai ampla secventa poetica, a treia (5-12) debuteaza direct cu chemarea fetei in lumea ei. (”Hai in codrul cu verdeata”). Refacerea cuplului adamic necesita un spatiu ocrotitor si un timp sacru, astfel motivul codrului este ales din nou. Cadrul natural este compus apoi din motive romantice frecvente in lirica eminesciana (izvorul, stanca, bolta, luna)natura capatand aspectul unui spatiu nealterat de prezenta umana avand atributele salbaticiei. Idealul de iubire se proiecteaza astfel intr-un adevarat paradis terestru, cu o vegetatie abundenta, iar caldura zilei este o rezonanta cu pasiunea chemarii. Femeia insasi pare o aparitie de basm ”mi-oi desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dansul gura” sagalnica si senzual naiva. Chemarea la iubire organizeaza aceasta secventa poetica intr-un adevarat scenariu erotic, cu mai multe etape, prelungit si dincolo de codru, pana in fata portii, cuplul fiind apaat de intunericul noptii. Se remarca aici limbajul colocvial, tonul sagalnic, verbele la viitorul popular, dar si la modul conjunctiv, care dau chemarii un ton de sinceritate, dar proiecteaza in viitor visul de iubire. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia adreseaza chemarea ca aspiratie spre refacerea cuplului adamic, in timp ce eul poetic pare condamnat la singuratate si neputinta de a regasi paradisul pierdut.

Ultimele doua strofe reprezinta secventa poetica finala si se constitue intr-o alta meditatie a barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza in amintire. Se observa detasarea masculina si asumarea sentimentului de tristete, ceea ce alimenteaza contrastul dintre vis si realitate, concentrat in versul final ”totusi este trist in lume”.  Tot in aceasta secventa se observa o trecere de la concret la abstract prin evolutia de la epitet la metafora si apoi la simbol, prin care este sugerata persoana iubita. De exemplu, apelativele la adresa acesteia se modifica de la ”mititca” (iubirea ca joc), la ”dulce floare” (asumarea iubirii, pasiune), urmata de ”dulce minune” (iubirea ca mister al vietii) pana la chemarea nostalgica din final ”floare albastra, floare albastra”, semnificand idealul de iubire.

In concluzie, prin dezvoltarea unui motiv romantic european, intr-o viziune proprie, poezia ”Floare albastra” este o capodopera a romantismului eminescian din perioada de tinerete, purtnad insa, in germene, marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in ”Luceafarul”.