Baltagul - Roman Traditional

Romanul ”Baltagul” a apărut în 1930 și face parte ca și volumul ”Hanul Ancuței” din a doua etapă a creației sadoveniene. Acesta a apărut într-o perioadă în care romanul modern (de analiză) și cel tadițional (de creație) coexistau cu succes. Specific lui Sadoveanu este fiorul melancolic, nostalgic de odinioară.

Specifică romanului tradițional, tema principală este cea socială: satul moldovenesc de la munte la începutul sec. 20, alfat la limita dintre civiliația arhaică și cea modernă. Datorită stratificării planurilor narative și a deezvoltării aple a conflictelor, poate aborda și tema vieții și a morții, a iubirii, a datoriei, a inițierii.

Titlul
(Baltagul cuvânt provenit din latină ”labrys” - labirint -1.exterior|geografic
                                                                                       -2.interior|amintirile femeii)
Titlul situează întreg universul cărții sub simbolul dualității: baltag, topor cu două tăișuri este și unealtă și armă, figurând simbolic viața și moartea. Drumul Vitoriei, de viață și de moarte, se desfășoară nu numai într-un spațiu geografic real ci și într-unul lăuntric, unde ea trebuie să ia decizii importante.

Particularitățile structurale sunt tipice romanului tradițional: contrucție închisă, caracterizată prin echilibru epic, continuitate. Tehnicile narative sunt clasice: cronologia faptelor, tehnica înlănțuirii secvențelor narative, cu inserția unor episoade retrospective.

Incipitul este clasic, romanul fiind o extensie epică a baladei ”Miorița” și are rolul de a fixa întreaga operă într-un context mitic. Legenda întemeierii neamului anticipează portetul moral al muntenilor, realizat în prima parte și validat ulterior prin cel individual al Vitoriei Lipan. Finalul este închis, astfel universul creat cacpătă configurația sa specifică : o lume închisă în sine, retrasă, unde morala tuturor triumfă asupra moralei individuale. (N. Manolescu) Astfel Vitoria îl înmormântează creștinește pe Nechifor Lipan, îi pedepsește pe ucigași forțându-l pe Bogza să-și mărturisească fapta și se întoarce la viața ei obișnuită, la familie și copii.

Naratiunea se face la persoana a treia, naratorul omniprezent si omniscient reconstituie, in mod obiectiv, prin tehnica detaliului si observatie, lumea satului. Structural, romanul este alcatuit din 16 capitole, organitae in trei parti: l-caracter expozitiv (cap 1-6), avand-o in prim plan pe Vitoria care isi asteapta sotul plecat sa cumpere oi, la Dorna, dar intarzie nejustificat de mult. Avand vise premonitorii (Lipan cu spatele la ea trece un rau) si crezand in superstitii (cocosul a cantat spre poarta) Vitoria se pregateste pentru a pleca in cautarea lui (spiritual prin purificare si practic prin finalizarea treburilor gospoddaresti).
                                                 ll-caracter dinamic (cap 7-12) si dezvaluie calatoria Vitoriei care doreste sa refaca traseul sotului sau.
                                                 lll- reprezentata de momentul infaptuirii actului justitiar si restabilirea echilibrului.

Actiunea romanului curge liniar, intamplarile fiind ordonate logic si cronologic. Spatii determinate, reale - Magura Tarcaului pana in tinutul Dornelor si intr-o durata reala de aproximativ jumatate de an- din toamna pana in primavara. Structura narativa este echilibrata cu planuri bine delimitate si conflicte puternice. Viziunea artistica asupra lumii este ilustrata prin existenta a trei planuri: prim-planul este cel al existentei individuale si familiei, fiind unul epic urmareste calatoria Vitoriei si dinamizat de un conflict exterior de interese care a adus moarte sotului ei. Al doilea este cel a existentei comunitatii de oieri ce surprinde o lume arhaica, planul fiind focalizat asupra unui personaj colectiv. Existenta muntenilor este incadrata in planul mitic, prin credinta lor in legende, mituri, superstitii.

Personajele romanului sunt tipologice, surprinse unilateral, din perspectiva naratorului obiectiv. Vitoria Lipan si sotul ei sunt reprezentativi pentru profilul moral si modelul comportamental al personajului colectiv. Evolutia lor epica este previzibila.

Vitoria Lipan este personajul care apare in toate scenele si prin intermediul caruia se configureaza actiunea. Aceasta este reprezentatica pentru femeia de la munte care are grija de familie, gospodarie, face negot si crede mereu in Dumnezeu si traditii. In ipostaza de sotie este un model de iubire si devotament. Desi absent, portetul lui Nechifor este conturat prin intermediul amintirilor ei sau in evocarile frecvente in care apar detalii legate de acesta. Reprezentativ mediului pastoral atat prin vestimentatie, pastrarea traditiilor si trasaturi morale (harnic, curajos, aprig la minte) portretul lui Nechifor dobandeste un relief puternic amintind de eroii de balada sau mituri. O alta ipostaza a Vitoriei este cea de mama care isi creste copiii singura, avand grija ca acestia sa cunoasca obiceiurile , valorile morale si traditiile. Aceasta este alaturi de Gheorghita in calatoria lui initiatica (refacerea drumului parcurs de Nechifor) si incearca sa ii ofere un viitor Minodorei aranjandu-i o casatorie, nefiind de acord cu fiul dascalitei si cu dorinta fetei de a-si schimba infatisarea. Vitoria este mai aspra cu aceasta si-i sanctioneaza drastic dorintele de emancipare (”iti dau eu tie valt si bluza..iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau”), dar mai toleranta cu Gheorghita intrucat este baiat si-i aminteste de sotul ei in tinerete, al carui nume il poarta. Chiar numele celor trei (Vitoria, Gheorghita si Nechifor) sunt sugestive, conoteaza biruinta asupra raului, ei formand o familie de initiati.

Modul principal de expunere este naratiunea in care sunt inserate scene descriptive,
monologuri sau dialoguri. Perspectiva este apecifica traditionalismului: obiectiva (par derriere).

In concluzie, in romanul Baltagul este dezvaluita viziunea obiectiva asupra unei societati arhaice, pastratoare de traditii si surprinde o intamplare realista pusa pe baza unui scenariu politist. G Calinescu insusi o compara pe Vitoria cu Hamlet, cu un detectiv, iar, prin dorinta de a-i pedepsi pe ucigasi cu Antigona lui Sofocle sau Anca din drama ”Napasta” de I.L. Caragiale.

Floare albastră

                                                            Floare albastra, 

                                                                  Mihai Eminescu

                                                                                           poezia

Natura si iubirea sunt teme greu separabile in creatia eminesciana ceea ce a determinat sa fie considerate ”un topos etern”, spatiul poetic primind conotatii filosofice si umplandu-se de emotii profunde. Poezia ”Floare albastra” a aparut in 1873 in revista ”Convorbiri literare” fiind considerata o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete. Ca specie literara este o idila cu dialog (”egloga”), dar care contine concentrat marea problematica a Luceafarului si a scrisorilor inchinate dragostei. Criticul literar Vladimir Streinul o considera chiar o poezie nucleu a romatismului eminescian, poetul roman pornind de la motivul europen al florii albastre pe care il dezvolta, insa, intr-un mod propriu. Viziunea romantica este sustinuta de tema si motive literarem de atitudinea poetica si interferenta mai multor specii literare (idila, meditatia, elegia).

Titlul contine motivul romantic de larga circulatie europeana. Pentru Novalis floarea albastra insemna iubire absoluta, dincolo de moarte, iar pentru Leopardi ea reprezenta dorinta de a naufragia in infinit. Pentru Eminescu, floarea simbolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite ca vraja, iar albastrul este culoarea idealului. Ca structura discursul liric se organizeaza in jurul mai multor opozitii masculin/feminin, eternitate/moarte, abstract/concret, vis/realitate, aproape/departe, atunci/acum. Compozitia romanticca a poeziei cuprinde patru secvente poetice simetrice, dar inegale ca intindere, in care alterneaza doua planuri (cosmic si terestru), de fapt confruntandu-se doua ipostaze ale cunoasterii. Ca in lirismul cu masti, eul liric imprumuta pe rand cele doua ipostaze, el/ea, intr-un dialog al eternului cu efemerul. Simetria celor patru secvente este sustinuta de monologul liric al fetei punctat de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului.

Prima secventa (strofele 1-3) infatiseaza lumea lui, o lume rece, a ideilor, fata de care monologul fetei ia forma reprosului. Tonul adresarii este familiar, dar adverbul initial ”iar” sugereaza o ipostaza repetata a barbatului care provoaca nesiguranta ”iar te-ai cufundat in stele si in nori si ceruri-nalte”. Universul spiritual in care geniul este izolat, e redat prin metafore ”rauri in soare”.  domeniul cunoasterii este sugerat prin sintagmele ”intunecata mare” (misterul genezei), metafora ”campiile asire” (universul de cultura) si ”piramidele-nvechite” (civilizatia egipteana). Avertismentul final al fetei  ”nu cata in departare/ fericirea ta, iubite”, desi rostit pe un toon sagalnic, contine un adevar-implinirea umana se realizeaza doar prin iubire in lumea terestra.

A doua secventa poetica, strofa a patra, constituie meditatia barbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea starii de spirit ”eu am ras, n-am zis nimica”, prin verbe la perfect compus, integreaza cugetarea intr-o rama in cadrul unei alte povesti a barbatului.

Cea mai ampla secventa poetica, a treia (5-12) debuteaza direct cu chemarea fetei in lumea ei. (”Hai in codrul cu verdeata”). Refacerea cuplului adamic necesita un spatiu ocrotitor si un timp sacru, astfel motivul codrului este ales din nou. Cadrul natural este compus apoi din motive romantice frecvente in lirica eminesciana (izvorul, stanca, bolta, luna)natura capatand aspectul unui spatiu nealterat de prezenta umana avand atributele salbaticiei. Idealul de iubire se proiecteaza astfel intr-un adevarat paradis terestru, cu o vegetatie abundenta, iar caldura zilei este o rezonanta cu pasiunea chemarii. Femeia insasi pare o aparitie de basm ”mi-oi desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dansul gura” sagalnica si senzual naiva. Chemarea la iubire organizeaza aceasta secventa poetica intr-un adevarat scenariu erotic, cu mai multe etape, prelungit si dincolo de codru, pana in fata portii, cuplul fiind apaat de intunericul noptii. Se remarca aici limbajul colocvial, tonul sagalnic, verbele la viitorul popular, dar si la modul conjunctiv, care dau chemarii un ton de sinceritate, dar proiecteaza in viitor visul de iubire. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia adreseaza chemarea ca aspiratie spre refacerea cuplului adamic, in timp ce eul poetic pare condamnat la singuratate si neputinta de a regasi paradisul pierdut.

Ultimele doua strofe reprezinta secventa poetica finala si se constitue intr-o alta meditatie a barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza in amintire. Se observa detasarea masculina si asumarea sentimentului de tristete, ceea ce alimenteaza contrastul dintre vis si realitate, concentrat in versul final ”totusi este trist in lume”.  Tot in aceasta secventa se observa o trecere de la concret la abstract prin evolutia de la epitet la metafora si apoi la simbol, prin care este sugerata persoana iubita. De exemplu, apelativele la adresa acesteia se modifica de la ”mititca” (iubirea ca joc), la ”dulce floare” (asumarea iubirii, pasiune), urmata de ”dulce minune” (iubirea ca mister al vietii) pana la chemarea nostalgica din final ”floare albastra, floare albastra”, semnificand idealul de iubire.

In concluzie, prin dezvoltarea unui motiv romantic european, intr-o viziune proprie, poezia ”Floare albastra” este o capodopera a romantismului eminescian din perioada de tinerete, purtnad insa, in germene, marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in ”Luceafarul”.