Moara cu noroc - nuvela realist-psihologica

                                Moara cu noroc

Opera moara cu noroc scrisa de Ioan Slavici este o nuvela realist-psihologica in care dimnesiunea psihologica vizeaza personajele dintr-o perspectiva obiectiva. Viziunea despre lume a scriitorului ardelean este in conformitate cu principiile morale ale vremii, Slavici prezentand in acelasi timp societatea traditionala in spiritul junimist, dar si cu orientarile curentului realist prin crearea unui cadru, a unei intamplari si a unor personaje ce reflecta realitatea vremii.


Tema - doua perspectiva complementare  - sociala (dorinta lui Ghita de a-si depasi statutul social)
                                                                   -psihologica moralizatoare (consecintele lacomiei si ale obsesiei pentru bani)
Nuvela prezinta astfel un conflict interios trait de Ghita, acesta pierzandu-si increderea in pragmatismul sau si, mai apoi, in familia, asociat cu un conflict exterior, social si etic.

Titlul sugereaza prin cuvantul ”moara” dorinta lui Ghita de a prospera. Numele locului unde se petrece actiunea accentueaza impactul pe care il are mutarea la han asupra caracterului si vietii hangiului. Cuvantul ”noroc” ironizeaza deznodamantul tragic al nuvelei, moara macinand destinul familiei.

Detaliile spatio temporale plaseaza actiunea intr-un spatiu real, transilvanean. Timpul desfasurarii actiunii este a doua perioada a secolului al XIX lea. Prin aceste detalii Slavici ofera o viziune traditionalista asupra societatii romanesti, realizand o critica la adresa omului lacom.

Incipitul - prolog- relatiile din familie

              - imaginea initiala a lui Ghita si a morii

              -dialogul dintre Ghita si soacra dezvaluie viziunea autorului despre lume, soarta percepe banul ca sursa de nenorocire. Viziunea ei este traditionalist-conservatoare: destinul sa ramana nemodificat si omul sa se multumeasca cu ce are.

               -mutarea la han e initial o decizie buna. Prosperitate, viata mai buna etc.

Totul se schimba cu venirea Samadaului. Initial Ghita nu doreste sa ii ofere informatii si pastreaza o distanta fata de acesta. Interventia soacrei si modul in care aceasta il prezinta pe Ghita ii dezvalui Samadaului sabiciunile acestora: familia. Din momentul in care Lica ii ofera bani, lacomia latenta a lui Ghita devine vizibila. Lica devine modelul omului ce are toate defectele societatii, iar hangiul viitorul avar, fara limite.

Pe parcurs, temandu-se de amenintarile Samadaului, Ghita cumpara arme, caini, angajeaza o sluga. Informatiile pe care i le furnizeaza Samadaului vor fi folosite pentru jefuirea arendasului si uciderea unei vaduve si a fiului ei. Conflictul nuvelei incepe sa se contureze pe plan interior, important fiind momentul in care Ghita contientizeaza schimbarile din viata sa si le accepta, cautand justificare pentru faptele sale.

Degradarea casniciei provine din orgoliul barbatului de a nu parea slab in fata sotiei si de a pastra imaginea unui om cinstit pentru copii sai. El devine tot mai inchis in sine si se indeparteaza de familie, devenind rece fata de Ana si copii. Astfel, autorul evidentiaza modul in care setea de bani destrama o familie, in ciuda dorintei hangiului de a le oferi un trai mai bun.

 Momentul in care degradarea hangiului este cel mai usor vizibila este in preajma procesului Samadaului cand depunde marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Ghita constientizeaza ca a pierdut respectul Anei si nu mai este un tata model. Disperat, decide sa intrerupa intelegerile cu Samadaul.Prin modul in care Ghita realizeqaza greselile facute, Slavici scoate in evidenta aspectul tragic al intamplarilor, sustinandu-si viziunea asupra lacomiei: omul incatusat de dorinta de avutie este predestinat suferintei.

Prin alierea cu Pintea, Ghita face o ultima incercare de a deveni cinstit. In preajma Pastelui, soacra si copii pleaca la oras, dar el considera ca are nevoie de Ana, lasand-o la han. In acest ultim ceas, accepta banii de la Lica, dezvaluind iar adevaratul sau caracter.

O scena semnificativa este momentul in care Ghita isi constrange sotia sa danseze cu Lica. Imaginea se focalizeaza pe cei trei, dezvaluind reactiile fiecaruia. In ochii Anei, Samadaul este umanizat, incepe sa ii vada partile bune. Acesta, din atitudinea femeii, ii intelege slabiciunile. Pe de alta parte, Ghita ii priveste pe cei doi, urmand ca, mai apoi, sa o ucida pe Ana din gelozie. Omul lui Lica, Raut il va ucide la randul sau pe Ghita. Din orgoliul de a nu fi prins si pedepsit pentru faptele sale, Samadaul se sinucide. Acest deznodamant ofera simetrie operei, crucile de pe drumul spre moara, amintite in incipit, prevestind mortile. Astfel, autorul reafirma credinta intr-un destin tragic al tuturor avarilor si evidentiaza faptul ca toti oamenii implicati direct in intelegerile dintre Ghita si Lica au avut de suferit. Moara insasi aarde, focul avand rol purificatol. Batrana revine la han, si vazand cele intamplate, afirma ca aceea le-a fost soarta si ca viata merge inainte.

In concluzie, Ioan Slavici construieste in opera sa o fresca a societatii in care acesta a trait, cu scopul de a scoate in evidenta viciile umane, pentru a contribui la corectarea acestora.

                                       

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

                                                                                                   Poezia

Modernismul reprezinta o schimbare in arta si literatura secolului al XX-lea, caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor principii noi de creatie. In felul acesta modernismul include curentele artistice novatoare precum : simbolismul, expresionismul si suprarealismul.

Poezia scrisa de Lucian Blaga este asezata in fruntea primului sau volum ”Poemele lumii”, si face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii interbelice. In viziunea lui Blaga lumina are mai multe conotatii, de la viata si vitalism pana la iubire, cunoastere si chiar divinitate.

Tema este artistul si relatia sa cu lumea. Totodata aceasta este si una filosofica, specific modernismului, descriind prin metaforele ”lumina mea” si ”lumina altora” cele doua tipuri de cunoastere specifice universului filosofic blagian. Astfel, poetul plaseaza in opozitie atitudinea poetica de potentare a misterelor universului - cunoasterea luciferica fata de intentia de a explica lumea intr-un mod rational, cunoasterea paradisiaca. Cunoasterea lumii in planul creatiei este posibila doar prin iubire, implicare afectiva si daruire. (Eu nu strivesc.../Caci eu iubesc...).

Titlul este o structura ampla, enuntiativa, care defineste raportul artist-univers. Plasarea initiala a pronumelui ”eu”, marca a eului liric subiectiv, corespunde influentelor expresioniste, exprima atitudinea poetului-filozof de protejare a misterelor lumii. Verbul la forma negatica dezvaluie refuzul cunoasterii de tip rational si dorinta de cunoastere luciferica, poetica. Metafora revelatorie ”corola de minuni a lumii”, imagine a perfectiunii, semnifica prin ideea de cerc, misterele universale pe care poetul le protejeaza si le va iubi mereu.

Din punct de vedere compozitional, discursul poetic este construit ca un monolog liric confesiv, nu este structurat strofic, folosindu-se tehnica ingambamentului, caracteristica formala a poeziei moderne. Continutul este organizat in trei secvente bazandu-se pe ”lumina mea” si ”lumina altora” sau pe cele doua moduri de cunoastere. Titlul este reluat ca prim vers iar sensul sau este imbogatit de lantul de metafore, urmand a fi intregit de ultimul vers. (Eu nu strivesc.../caci eu iubesc si flori, si ochi, si buze, si morminte) Termenii enumeratiei devin teme majore ale creatiei poetice, imaginate ca petalele unei corole ce adaposteste tainele universului: flori- viata, frumosul, ochi-cunoasterea, buze-iubirea, rostirea, morminte-marea taina a mortii.

Primele cinci versuri alcatuiesc prima secventa care detaliaza relatia eu-univers. Continutul de idei se organizeaza pe un scenariu al calatoriei initiatice: fiinta are revelatia unor intruchipari concrete ale miracolului vietii si ale misterelor mortii, pe care nu vrea sa le destrame. Atitudinea eului este redata prin verbe cu forma negativa (nu strivesc, nu ucid), iar tainele descoperite sunt redate prin ponderea de metafore specifice modernismului.

Secventa a doua detaliaza un alt mod de cunoastere, cea paradisiaca. Aceasta este figurata poetic de metafora ”lumina”altora si se asociaza cu verbul ”sugruma” care, prin sensul sau, denota ca incercarea de a intelege si a denumi tainele lumii reprezinta un mod de distrugere. Cunoasterea luciferica pentru care opteaza poetul este comparata cu lumina selenara. Lumina lunii dezvaluie partial misterele lumii, in acord cu atitudinea creatorului care vrea sa le protejeze (asa imbogatesc si eu intunecata zare). Se observa crearea unui camp semantic al misterului configurat prin termeni ca ”intunecata zare”, ”sfant mister” si intregit de contructii lexicale realizate cu prefixul de negatie ”ne-nteles, nepatruns”. Se sugereaza astfel ca actul de creatie aprofundeaza misterele, nu le dezvaluie.

(tot ce-i neinteles se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari)

Finalul poeziei constituie o a treia secventa, cu rol concluziv, exprimata prin raportul de cauzalitate ”caci”. Cunoasterea poetica este un act de contemplatie (tot se schimba sub ochii mei) si de iubire (caci eu iubesc...). Aceasta ultima secvenra defineste prin opozitie cunoasterea luciferica. Prin conjunctia adversativa ”dar” se stabileste raportul eu-altii.

De asemenea forma moderna a poeziei reprezinta o eliberare de rigorile clasice, o cale directa de transmitere a ideilor si a sentimentelor. Principala inovatie a lui Lucian Blaga, la nivelul limbajului, o reprezinta metafora, atat cea revelatorie (corola de minuni) cat si cea plasticizata (vraja napatrunsului ascuns). Se identifica deci, predispozitia poetului catre metaforizare, trasatura a liricii moderne care confera limbajului poetic ambiguitate.

In concluzie, poezia este o arta poetica moderna prin valorificarea unor elemente specifice expresionismului: relatia fiintei cu universul din jurul sau, cultivarea misterelor si caracterul subiectiv al discursului.

Flori de mucigai - estetica uratului

                                                                                                              

                   

                                                                                                                       Poezia

Tendinta literara ce isi propune desprinderea de conservatorismul specific perioadelor anterioare, modernisul muta accentul pe amplul fenomen de intelectualizare a prozei si poeziei. Viziunea moderna se regaseste in textul poetic prin diversitatea tematica si cultivarea metaforelor, valorificand simbolurile, alaturi de ignorarea regulilor de redactare.

Poezia ”Flori de mucigai” se afla in deschiderea volumului omonim si constituie o arta poetica argheziana, fiind un prim indiciu al caracterului sau programatic. Prin rezonanta titlului se creeaza o legatura cu ”Florile raului” scrisa de Charles Baudelaire, precursorul poeziei moderna, ce aduce in prim plan principiile esteticii uratului. Daca poetul francez aducea in prim plan o atmosfera sumbra, cel roman, prin estetica uratului, apeleaza la cuvinte sau expresii considerate nepotrivite, carora le confera valente poetice prin crearea unor contexte inedite.                                                                                                                                                                                                                 

Titlul - structura nominala, metafora oximoronica - florile sugereaza frumusetea, puritatea

                                                                                 - mucigaiul este uratul, intunericul

Imaginea creata este definitorie pentru o lume a valorilor alterate - inchisoarea. Florile pot simboliza creatia, iar mucigaiul solul din care au crescut.

Tema - efortul artistului framantat de dorinta de creatie, intr-un mediu ostil, lipsit de obiectele necesare (scrie cu ”unghia pe tencuiala”)

         -versurile devin produsul nelinistii si tulburarilor interioare

Discursul liric - structura neomogena - o strofa polimorfa si un catren in relatie de corespondenta

                         - structurat in cateva secvente lirice ce contureaza un imaginar al temnitei

Prima parte  - sugereaza dorinta chinuitoare a artistului de a se exprima in lumea in care este prizonier

                       - inceput abrupt prin verbe la perfectul compus (am scris) care anunta problematica scrisului

                      - ”tencuiala”, ”parete de firida goala” sugereaza spatiul, ”pe intuneric” indica timpul, iar ”in singuratate” devaluie modalitatea in care poetul este constrans sa scrie in conditii neprielnice.

                      - solitutinea - simboluri ale conditiei de damnat (tencuiala, parete, intuneric)

                      - se simte parasit de ajutorul divin, atitudine ce reiese din enumerarea simbolurilor sacre : taurul (forta spirituala), leul (intelepciunea), vulturul (libertatea) insotite de adverbul ”nici”. Referintele biblice la adresa doar a trei dintre cei patru evanghelisti (Luca, Marcu si Ioan) care se afla in stransa legatura cu divinitatea si ajutorul dumnezeiesc,  accentueaza starea de solitudine

                       figura de stil dominanta este enumeratia, cuvantul ”stihuri” folosit pentru denumirea versurilor evidentiaza vechimea poeziei, capabila insa de a se schimba, dobandind diferite forme, tipice modernismului. ”Stihuri de acum” indica o opozitie fata de ce a fost inainte, versuri care nu mai tin cont de regulile clasice.

                      - iese din temporalitate ”fara an”

                      - metaforele ”sete de apa” si ”foame de scrum” au conotatii biblice, simbolizand setea de cunoastere ce provoaca o combustie interioara puternica redata prin simbolul ”scrum”

Impasul creator este dat de tocirea unghiei ingeresti ce sugereaza ”scrisul frumos”. Aceasta nu mai creste sugestie a faptului ca nici artistul nu se mai regaseste pe sine.

Se evidentiaza faptul ca toate lucrurile bune se consuma (phanta rey) si omul trebuie sa isi termine singur creatia, fara ajutor divin. Unghia de la mana stanga este solutia propusa- scrisul urat la care creatorul ajunge neputincios fiind sa ma folosesca cuvintele potrivite, cele alese de societate si considerate frumoase.

 In ultima secventa este conturata o atmosfera sumbra, finalul fiind impresionant prin efortul supraomenesc depus de creatorul dornic sa scrie. Se pune in lumina raportul omului cu sacrul, tema specifica modernismului. Astfel folosirea mainii stangi in terminarea creatiei reprezinta pactul faustic pe care este dispus sa il faca. In antiteza cu unghia ingereasca, cea de la mana stanga reprezinta partea demonica implicata in crearea artei.

In concluzie poezie Flori de mucigai este o opera de rafinament, de subtilitate artistica, ea dand glas unor trairi profunde ale creatorului aflat in solitudine. Apartenenta la modernism este conferita de viziunea proprie asupra creatiei, de estetica uratului si elementele de versificatie.

Plumb - G. Bacovia

 

Plumb

Simbolismul este un curent literar artistic aparut in Franta in a doua jumatate a secolului al 19 lea ca o reactie impotriva romantismului, realismului si parnasianismului.

Poezia Plumb este emblematica pentru universul liric bacovian, fiind publicata in deschiderea volumului de debut, cu acelasi titlu in 1916, in care motvul solitudinii apasatoare este elementul de recurenta.

Textul poetic se inscrie in lirica ismbolista prin folosirea unei multitudini de simboluri, tehnica repetitiilor, cromatica si dramatismul trairii eului liric. Instrainarea, izolarea, solitutinea, starea de apasare se circumscriu esteticii simboliste. Starile sufleteste sunt transmise prin intermediul sugestiei care cultiva diverse senzatii (vizuale, tactile). Poezia exploateaza starile produse de elementuele decorului funebru, cultivarea simbolului fiind caracteristica acestui curent. Cele recurente ale operei bacoviene (plumb, cavou, singur) confera ambiguitate prin plurivalenta semnificatiilor.

Tema poeziei este tipic modernista, ilustrand atat presentimentul mortii cat si conditia poetului intr-o societate artificiala, gri, monotona. Moartea este vazuta ca finalitatea strivirii fiintei prin apasarea ca de plumb a vietii.

Titlul poeziei este simbolul plumb care sugereaza, de asemenea, greutatea sufocanta, universul monoton, inchiderea spatiului. Acesta devine laitmotiv in jurul caruia se va organiza intreg discursul poetic. Prin forma nearticulata a substantivului se sugereaza generalitatea, moartea inevitabila. Vocala ”u” inchisa intre cele patru consoane evidentiaza spatiul restrans, fara scapare.

Din punct de vedere structural poezia este alcatuita din doua catrene simetrice. Reluarea cuvantului ”plumb” de sase ori, in pozitii simetrice configureaza atmosfera lirica. Ca element anorganic sugereaza mineralizarea; greutatea denota apasare sufleteasca, prabusirea interioara, culoarea gri reda tristetea, monotonia, absenta sentimentelor. Relatia dintre cele doua strofe ilustreaza principiul simbolist al corespondentelor, astfel in prima parte este surprins un cadru impregnat de semne ale destramarii, iar a doua sugereaza straile sufletesti ale fiintei, aflate in stransa legatura cu aspectul dezolant si macabru al mediului inconjurator.

Primul vers ”dormeau adanc sicriele de plumb” cuprinde doua elemente specifice liricii bacoviene (sicrie si plumb), ce conduc la identificarea campului lexico-gramatical al mortii. Tot cu aceasta conotatie se foloseste si verbul la imperfect (”dormeau”) ce accentueaza starea, moartea ca un somn adanc. Cuvantul plumb plasat la finalul versurilor sugereaza inchiderea. In aceasta strofa sunt surprinse elemente ale cadrului spatial in care eul este captiv, cavoul reprezentand unversul interior. Elementele decorului funerer sunt ”florile de plumb”, ”vestmant funerar” , ”coroanele de plumb”, ”sicriele de plumb”. Prin repetarea epitetului ”de plumb” se insista asupra existentei mohorate lipsita de posibilitatea inaltarii. Lucrurile frumoase din viata dispar, florile sunt impietrite. Sintagmele ”coroane de plumb/ flori de plumb” fac trimitere la artificiile funerare din micile orase de provincie si denota lipsa bunului gust. Viata citadina este un cadru modern, specific simbolismului. Vantul dinamizeaza tabloul, producand senzatii de rece, fiori ai mortii, sugerate auditiv ”scartaiau coloanele de plumb”.

Strofa a doua sta sub semnul tragicului, existentei. ”Dormea intors amorul meu de plumb”, imperfectul verbului indica o situatie durativa, absenta iubirii. Epitetul ”intors” ofera momentului un sens tragic, sugerand despartirea, intoarcerea cu fata spre apus. (L.Blaga) ”Aripile de plumb” presupun un zbor in jos, o cadere grea. Strigatul sugereaza spaima de neant a fiintei, iar verbul la persoana I singular accentueaza intoarcerea spre un plan subiectiv. Cele doua verbe la perfectul compus ”am inceput” si ”sa strig” sugereaza disperarea eului cand cand realizeaza ca universul este invaluit in aerul mortii.

Elementele naturii primordiale frigul si vantul produc in poezie disolutia materiei si sugereaza perceptia prin senzatii tactile a vidului sufletesc.

La nivel prozodic, ”Plumb” este riguros construita, sugerand prezenta mortii prin inchiderea versurilor cu rima imbratisata, masura fixa de 10 silabe si ritm iambic. Muzicalitatea interioara e data de repetitii, paralelism si pauza (puncte de suspensie).

In concluzie, poezia Plumb este o meditatie pe tema mortii, dominata de straniu si macabru si valorificand obsesiv semnificatiile metalului greu (plumbul), simbol repetat simetric in ambele strofe, constituie un paralelism compozitional. Sensibilitatea simbolista anuleaza deci orice impuls vital si face din viata un ”sfarsit continu”. (Ion Caraion)